Connect with us

Destinations

Ocolul Pământului în 2.045 de kilometri

Published

on

Ocolul Pământului în 2.045 de kilometri

Andrei Gligor a reușit să-și împlinească visul. A alergat în șapte deșerturi de pe tot atâtea continente în cadrul proiectului CaliVita 7 Deserts. Și ne povestește despre această aventură.

Încă din titlu te prinzi că e ceva în neregulă. Cu toate acestea, curiozitatea nu-ți dă pace și parcă ai vrea să afli despre ce e vorba. Cum adică ocolul Pământului în 2.045 de kilometri?

Dacă îmi verific bine cunoștințele de geografie, circumferința Pământului în zona Ecuatorului este puțin peste 40.000 de kilometri. Așadar, ceva nu se leagă.

Ei bine, ca lucrurile să prindă contur trebuie să vă explic mai întâi contextul. Între 2017 și 2019 mi-am pus în minte să duc la bun sfârșit un proiect care presupunea alergarea unor curse cu distanțe cuprinse între 250 și 520 km, câte una pe fiecare continent, în total 2.045 de kilometri, proiect care s-a și finalizat în luna mai.

Metaforic vorbind, am „bifat” în alergare toate cele șapte continente, cu zecile de mii de kilometri de zbor, mers cu trenul sau autobuzul, distanța totală depășind 40.000 de kilometri. Așadar, aș putea spune, tot metaforic, că am făcut ocolul Pământului.

Nu voi vorbi acum despre alergare (am scris pe larg despre toate cursele în revista RUNNINGMAG), ci voi încerca să vă port într-o aventură pe toate cele șapte continente, să cunoaștem împreună locurile de poveste, oamenii, cultura și, în general, tot ceea ce ne îmbogățește nouă sufletul atunci când plecăm în călătorii.

Africa – Namibia (aprilie 2017)

Andrei Gligor - Namibia

Drumul către capitala Namibiei, Windhoek, a durat puțin peste 24 de ore cu tot cu escala din Doha, însă, odată ajuns acolo, am uitat de oboseală și m-am pierdut pe străduțele înguste din centrul orașului, un oraș cochet, cu clădiri nu foarte înalte și oameni calzi și primitori. Aveam de stat câteva ore acolo până când sosea autobuzul care urma să mă ducă 350 de kilometri către vest, în Swakopmund, un oraș situat în zona parcului național Skeleton Coast, locul unde Oceanul Atlantic întâlnește Deșertul Namib. Era timpul, așadar, să încerc bucătăria tradițională.

Sudul Africii este zona care împletește cel mai bine influențele europene și asiatice cu cele locale, indigene din punct de vedere culinar. Spre deosebire de alte regiuni, aici carnea este elementul central al unei mese tradiționale. Carnea de vită este cea mai iubită, urmată de cea de oaie sau de capră. Fiecare fel principal este însoțit de un terci tare obținut din porumb, numit pap, servit cu sos realizat în urma fierberii cărnii. O masă tradițională a locuitorilor din sudul Africii se compune în prezent din friptură la grătar și pap, ceea ce am servit și eu, înainte de călătoria spre vestul țării.

Odată ajuns în Swakopmund, peisajul s-a schimbat complet, orașul fiind situat în Deșertul Namib, cel mai bătrân deșert din lume, cu dune care adesea depășesc câteva sute de metri în înălțime. Acesta era „terenul” pe care urma să alerg timp de o săptămână 250 de kilometri și unde, dacă închid ochii, și acum parcă simt briza Oceanului Atlantic, nisipul care îmi brăzda fața arsă de cele peste 45 de grade cu care soarele mă „răsfăța” în fiecare zi.

Namibia este o țară liberă și civilizată, coroana engleză și-a pus amprenta, nu este cazul să te gândești că nu ești în siguranță. Arta îi definește, sunt creativi, plini de talent și imaginație. Peste tot sunt magazine pline de suveniruri, expoziții de pictură, design interior, în toate regăsești plăcerea și libertatea oamenilor, frumosul din simplitatea vieții pe care o duc.

Asia – China – Deșertul Gobi (iunie 2017)

Andrei Gligor - Gobi

Aventura în Asia a început cu un drum de aproape 30 de ore. Și când spun aventură, nu greșesc cu nimic și o să vedeți de ce. Destinația finală în China era orașul Hami, sau după denumirea veche Kumul, situat în nord-vestul Chinei, în provincia autonomă Xianjiang. Acolo urmau să ajungă concurenții din toate colțurile lumii. Zbor direct până în Hami nu există, de aceea, itinerarul meu a arătat cam așa: București -> Moscova -> Astana (Kazahstan) -> Urumqi (China) ->(tren de mare viteză)-> Hami.

După o escală de 5 ore în Moscova m-am îmbarcat spre Astana un pic înainte de miezul nopții. Mi s-a părut ciudat că nu era încă întuneric, însă am tăcut chitic. La ora 1:00 însă, când avionul era sus, mi-am dat seama că nimerisem în perioada „nopților albe”. Eram deasupra norilor, iar peisajul era de-a dreptul fantastic. O combinație de lumină difuză și răsărit de soare. Și era 1 noaptea! Am tras repede o poză și am adormit cu gândul la nebunia ce urma să mă aștepte.

Ajuns în Urumqi, m-am lovit de bariera limbajului. Și asta pentru că nimeni, dar absolut NIMENI nu înțelege engleză, dar să mai și vorbească. Și să nu mai spun că absolut tot ce vedeai scris pe stradă (semne, nume de instituții, firme, hoteluri, nume de străzi) era doar în chineză.

După ce m-am chinuit vreo 10 minute să le explic taximetriștilor unde vreau să ajung, de mă dureau mâinile de la atâta vorbit, mi-am adus aminte că aveam printat pe o foaie adresa gării în chineză. De acolo urma să iau trenul de mare viteză până la Hami. De cum i-am arătat-o taximetristului, acesta s-a luminat la față, iar eu am răsuflat ușurat. Ajuns la gară, am pierdut vreo două ore încercând să îmi dau seama de unde se iau bilete, ce tip de bilet îmi trebuie, de la ce peron se pleacă și așa mai departe. Acum să nu credeți că nu erau indicatoare și tabele electronice peste tot. Normal că erau. Dar doar pentru ei! În engleză, nimic.

Am urcat în tren și m-am simțit mic. De parcă aș fi trăit toată viața izolat și văzusem prima oară un tren. Interiorul arăta mai bine decât cel al multor avioane ce operează low cost și nu numai. Personalul, îmbrăcat într-o uniformă impecabilă, se asigura că nu ne lipsește nimic și venea să ne treacă pe bilete ora exactă când va trebui să coborâm, în funcție de destinația fiecăruia. Pe măsuța rabatabilă atașată spătarului scanului din față, paharul cu apă nu numai că nu se mișca în timpul mersului, dar apa din el părea să fi încremenit acolo. Era atât de liniște, încât puteai să meditezi, să-ți auzi gândurile, liniște întreruptă din când în când de vreun anunț ce rula pe monitoarele care coborau din tavan.

După 3 ore și jumătate am ajuns în Hami și, coborând din tren, am constatat că pe lângă noi mai erau cel puțin 10-12 concurenți de prin toată lumea care veniseră la cursă. Au urmat din nou alte controale, pașapoartele oprite și făcut copii la ele, ne-au pus lângă un perete și ne-au făcut poze… Mai lipsea doar să își tragă pe mâini mănușile de plastic pentru control corporal amănunțit și le bifam pe toate. Am scăpat de acolo după încă vreo 45 de minute, m-am urcat într-un taxi, i-am arătat șoferului adresa de la hotel scrisă în chineză și dus am fost.

Următoarea săptămână am petrecut-o alergând în Deșertul Gobi, al doilea ca mărime de pe Terra, după Sahara, încântându-mi sufletul cu niște peisaje senzaționale: de la vârfuri muntoase de peste 2.900 de metri la dune de nisip, ce-i drept, mai puține ca în alte deșerturi, păduri, izvoare curgătoare, stepe întinse.

Cultura chineză se întinde pe mai bine de 4.000 de ani și este cea mai veche civilizație neîntreruptă de pe pământ. Este cu adevărat o altă lume, mult diferită de tot ce îți poți imagina. Chinezii sunt cei care au dat lumii marii filozofi, mătasea, ceaiul sau praful de pușcă. Cu toate că țara se dezvoltă într-un ritm amețitor, cultura și obiceiurile străvechi sunt încă bine păstrate aici. Dacă tot ajungeți aici, nu ratați faimoasa Peking Duck, servită în mai toate restaurantele de pe teritoriul țării.

America de Nord – Deșertul Arizona & Nevada (septembrie 2017)

Andrei Gligor - America de Nord

Cred că fiecare dintre noi ne dorim la un moment dat să ajungem în Statele Unite, parcă pe undeva dorind să ne confirmăm sau infirmăm (după caz) faptul că Tărâmul Făgăduinței despre care se tot vorbește este real. Pentru mine, acest vis a devenit realitate la 40 de ani, dar mai bine mai târziu decât niciodată. Cu bagajul făcut și visurile în buzunarul de la piept părăseam România, îndreptându-mă mai întâi către Londra și apoi către Las Vegas, destinația intermediară a călătoriei. Și spun intermediară, pentru că din Las Vegas trebuia să iau un autobuz până în Kanab (Utah), locul din care eram preluați de organizatorii competiției și duși în deșert.

Chiar dacă pe alocuri am reușit să ațipesc câteva ore, zborul către Las Vegas a fost lung și plictisitor. După 10 ore și 40 de minute aterizam pe aeroportul McCarran și răsuflam ușurat când am văzut că a ajuns și bagajul de cală odată cu mine. La ultimul control înainte să ies pe poarta pe care scria “Welcome to Las Vegas” am fost întrebat despre motivul vizitei în Statele Unite și am putut citi imediat mirarea pe chipul agentului de securitate când am spus că am venit să alerg 273 de kilometri prin deșert.

Probabil era obișnuit ca motivele vizitelor în Las Vegas să fie cu totul altele. Las Vegas este un oraș extrem de colorat, cu turiști veniți de prin toate colțurile lumii, un oraș care se trezește la viață seara și care îți ia ochii cu hotelurile luxoase, reclamele luminoase și oamenii care o țin într-o petrecere zi și noapte. Și chiar dacă eram superobosit de pe drum, am lăsat bagajele în camera de la etajul 19 al hotelului Bellagio și am ieșit pe celebrul Las Vegas Boulevard, sau The Strip, cum îi spun localnicii, pe care l-am făcut dus-întors, pe alocuri cu gura căscată la locuri pe care le văzusem doar în filme.

Relaxarea oamenilor, muzica rock și nu numai care răsuna din boxele amplasate din 50 în 50 de metri pe stradă, jocurile de lumini și toată agitația unui oraș care respiră distracție și petrecere îți dau o energie nemaipomenită. Nu ai cum să fii supărat sau trist în Las Vegas. Poate doar dacă ți-ai pierdut toți banii în cazionuri, dar în ce mă privea nu era cazul, pentru că eram pe buget de austeritate. J Cu toate acestea recunosc că am tras de trei ori maneta celebrelor slots machines, că parcă nu ai fost în Vegas dacă nu faci asta. Normal că n-am câștigat nimic și, uitându-mă în jurul meu cum se pariau mii de dolari, am ieșit repede din cazino.

A doua zi părăseam Las Vegas cu destinația Kanab, într-un autocar plin cu concurenți veniți din toate colțurile lumii. Drumul până în Kanab, deși a durat aproximativ patru ore, nu a fost unul plictisitor, ci din contră, peisajele ce se derulau din viteza mașinii te făceau să nu iei mâna de pe declanșatorul aparatului foto. Deșert, stânci, formațiuni muntoase, dealuri, toate scăldate în lumina palidă a asfințitului.

Când am ajuns la destinație, era deja întuneric, însă cu toate acestea plutea în aer acea senzație de orășel tipic american, cu clădiri nu prea înalte de o parte și de alta a străzii principale, localuri cu cizme și pălării de cowboy la intrare și moteluri cu arhitectura clasică americană, tipică pentru astfel de orășele de provincie. Orășelul cu 5.000 de locuitori, supranumit și Hollywoodul din Utah, s-a dovedit a avea o istorie impresionantă.

Aici au fost turnate peste 100 de filme western celebre, printre care și cele cu Clint Eastwood. Din loc în loc, pe strada principală erau plăcuțe cu numele actorului, filmul în care a jucat și anul. Motelurile și localurile îmi aminteau de un alt serial american celebru, „Supernatural”, și cu cât mergeam mai mult pe strada principală și priveam stânga-dreapta, cu atât parcă mă și vedeam în film. Era genul de orășel în care protagoniștii serialului, Sam și Dean, se opreau pentru a investiga câte un fenomen paranormal.

A urmat apoi un drum de câteva ore, cu autocarul, către inelul de nord al Marelui Canion, locul primei tabere de bază, unde trebuia să iau startul în cursă a doua zi. Stăteam pe marginea Marelui Canion și nu îmi venea să cred că sunt acolo, că este real și că toate acestea mi se întâmplă mie.

Peisajul era pur și simplu copleșitor și nu știu dacă vreo poză sau vreun film pe care l-aș fi făcut ar fi putut să redea sentimentul pe care l-am avut. Am petrecut minute în șir admirând ceea ce este socotit pe bună dreptate una dintre cele 7 minuni ale lumii. Mă simțeam mic și neînsemnat în fața măreției naturii și totodată norocos că mă aflam acolo și că aveam să alerg o săptămână într-un loc de vis.

Europa – Islanda (august 2018)

Andrei Gligor - Islanda

Islanda este o insulă aflată între Atlanticul de Nord și Oceanul Arctic, cu o suprafață de puțin peste 100.000 de kilometri pătrați și cu o populație cam cât a județului Constanța, fiind astfel țara cu cea mai rarefiată populație din Europa. Circa 10% din locuitori ajung să publice o carte în timpul vieții și aproximativ 80% știu să cânte la cel puțin un instrument. Și cu asta cred că am spus multe…

Este țara care nu are armată permanentă, criminalitatea este o noțiune pe care generațiile tinere o caută în dicționar, casele se lasă deschise și uneori mașinile cu cheile în contact. Insula are vulcani activi și izvoare geotermale. Interiorul ei constă în principal dintr-un platou caracterizat de câmpii nisipoase și de lavă, munți și ghețari, din care mai multe râuri glaciare curg către mare prin câmpia litorală. Principalul șoc al turiștilor care vin mai ales din țări cu climă mediteraneană este vremea, total capricioasă și neprietenoasă.

O vorbă a islandezilor cu care îi întâmpină pe turiști este: „Nu vă place vremea în Islanda? Așteptați 5 minute!” Și chiar așa este. Prognoza meteo se dă din două în două ore, pentru că vremea se poate schimba de mai multe ori în 24 de ore. Când te trezești, poate fi soare, pentru ca mai apoi să înceapă să plouă și chiar să ningă, apoi să iasă soarele din nou și tot așa. Șoferul autobuzului care m-a dus la aeroport îmi spunea că au în medie între 80 și 100 de ore de soare pe an! Așadar, dacă doriți să vizitați insula, fiți pregătiți pentru o vreme schimbătoare și un vânt deseori tăios. Însă veți fi răsplătiți cu peisaje care vă vor tăia respirația.

Am plecat din București către Reykjavík, capitala Islandei, cu escală în Munchen, orășelul în care trebuia să ajung fiind Akureyri, situat la 400 km de Reykjavík, în N-E țării. Aveam două opțiuni pentru a ajunge acolo: un zbor intern, ce dura 40 de minute sau să închiriez o mașină și să conduc până acolo. Am ales ca la dus să merg cu mașină, pentru a savura un pic din peisajele senzaționale ale Islandei, iar la întors (după cursă) să iau avionul.

Prima avertizare când închiriezi o mașină este să o parchezi întotdeauna cu spatele în direcția vântului și să fii foarte atent când deschizi portiera pentru că poți rămâne fără. Drumul până în Akureyri a fost extrem de frumos și nu regret nicio clipă că am ales să merg cu mașîna, pentru că mă durea gâtul de cât de des întorceam capul stânga-dreapta pentru a admira peisajul. Am avut noroc de vreme bună și când zic bună, mă refer la aproximativ 10 grade și fără precipitații, însă nimic nu prevestea ce avea să se întâmple în timpul cursei.

A doua zi dis-de-dimineață, doar cu rucsacul de cursă în spate, m-am urcat într-un autocar ce avea să mă ducă 360 km spre prima tabără de bază, aproape de marginea ghețarului Vatnajokull. Având o suprafață de 8300 kmp și o grosime de 400 m, este cel mai mare ghețar din Islanda și unul dintre cei mai mari de pe continentul european. Drumul până acolo a durat aproximativ 9 ore și asta pentru că organizatorii ne-au pregătit două vizite la unele dintre cele mai frumoase cascade din Europa.

Pe măsură ce ne apropiam de ghețar, relieful a început să se schimbe într-unul aproape selenar: platouri de lavă topită, munți și dealuri acoperite de cenușă vulcanică, gheizere. Pentru fanii serialului „Lord of the Rings”, semăna din ce în ce mai mult cu drumul pe care îl face Frodo către Mordor.

Ca o curiozitate, dacă în cele mai multe ţări apa de la robinet nu este recomandată pentru băut, lucrurile stau cu totul altfel în Islanda. Potrivit studiilor efectuate, apa din această ţară este printre cele mai pure, iar în majoritatea cazurilor nici nu mai este filtrată. Islanda este şi una dintre cele mai curate ţări, iar aici poluarea este aproape de zero. Nu întâmplător, pentru că nordicii au un adevărat cult pentru natură şi se feresc să o polueze. Practic, peste 90% din energia ţării este asigurată de gheizere şi de activitatea izvoarelor fierbinţi.

De asemenea, Islanda se poate mândri cu o performanţă la care multe ţări importante nici nu pot să viseze. Indicele de alfabetizare a populaţiei este de sută la sută. Şi poate că nu întâmplător unul din 11 islandezi este scriitor.

America de Sud – Chile – Deșertul Atacama (octombrie 2018)

Andrei Gligor - Atacama

După nici două luni de la întoarcerea din Islanda îmi făceam din nou bagajele, de data aceasta cu direcția Chile.

Traseul era următorul: București – Madrid (cu o escală de 12 ore) / Madrid – Santiago de Chile / Santiago de Chile – Calama și apoi cu autobuzul o oră și jumătate până la destinația finală, orășelul San Pedro de Atacama, situat în nord-vestul țării. Având de stat ore bune în Madrid, am hotărât să ies în oraș și să mă plimb puțin, mai cu seamă că vremea era încă frumoasă la începutul lui octombrie.

Mergând prin piețe ticsite de turiști, străduțe înguste, bulevarde largi, timpul a trecut destul de repede. Și fiindcă era aproape ora prânzului, m-am oprit la un mic restaurant într-o zonă neturistică, recomandat de un localnic. De cele mai multe ori (așa cum ne-a spus și el) gășiți o mâncare mai bună și mai ieftină în zonele necomerciale, acolo unde mănâncă localnicii. Tipul era din Argentina și lucra de 10 ani în Madrid. Am mers pe mâna lui și într-adevăr am mâncat bine, ieftin și mult.  A urmat iar plimbare, ascultat un conational cântând la acordeon pe treptele unei catedrale, luat cafeaua la o terasă și apoi fuga către aeroport.

Se lăsase deja seara și urma cel mai lung segment de zbor al călătoriei: Madrid – Santiago de Chile, aproximativ 14 ore. Fac toate formalitățile de îmbarcare, mă urc în avion și stau, și stau, și iarăși stau. Mă uit la ceas și mi se pare ceva în neregulă. Depășisem deja ora decolării cu 15 minute, dar m-am gândit că de multe ori piloții recuperează pe traseu, mai cu seamă la un zbor așa de lung.

Deci, nicio panică. Se făcuse, în schimb, extrem de frig. Nu știu ce aveau de gând cu noi, dar de pe gurile de aerisire situate deasupra compartimentului de bagaje de mână ieșea un abur rece, precum cel din congelatoarele industriale. Am pus toate hainele pe mine și așteptam decolarea. Trecuse mai bine de o oră și eram în aceeași situație. Anunțurile venite din cabina piloților erau destul de evazive, așadar, nu știam exact ce se întâmplă: mai plecăm sau nu mai plecăm. După o oră și jumătate a sosit și anunțul de care mă temeam: avionul nu mai pleacă din cauza unei probleme la motor (bine, bănuiesc că asta e explicația clasică, indiferent care ar fi motivul real).

A urmat apoi debarcarea și haosul. Cei de la compania Iberia au fost total depășiți de situație. Explicațiile lor veneau numai în limba spaniolă, însă printre cei 300 de pasageri era clar că mai erau și persoane care nu vorbeau limba. Nu știai spaniolă? Ghinion! Am găsit un pasager care mi-a tradus în engleză ce urma să se întâmple: trebuia să ieșim în fața aeroportului și să fim preluați de niște autocare, care să ne ducă la un hotel situat la două ore de mers (!), urmând ca după ce ne odihnim și ne luăm micul dejun să ne întoarcem la aeroport, zborul fiind programat pentru a doua zi la prânz. Nu am reușit să aflu ce se întâmplă mai departe cu zborul Santiago de Chile – Calama, pe care cu siguranță îl pierdusem.

În mod normal, ei erau obligați să reprogrameze și zborurile de legătură, însă nu am reușit să aflu informația asta de la niciun reprezentant Iberia. Deja mă gândeam că am pierdut și o noapte de cazare în San Pedro, pentru că totul se decală cu o zi. Am ieșit cu toții în fața aeroportului. Aproximativ 300 de persoane. Acolo ne aștepta doar un autocar de 50 de locuri. În îmbulzeala creată n-am mai încăput în primul. Am fost asigurați că vor veni și altele. Următorul a venit după o oră și jumătate! Timp în care am stat în picioare, la coadă, ca să nu ne pierdem rândul.

Am plecat de la aeroport aproape de ora 4:00 și am ajuns la hotel la ora 6:30. Sincer, nu înțeleg nici acum de ce hotelul ales de companie pentru situații din acestea se află la două ore de mers. Cert este că am ajuns în cameră, mi-am făcut un duș, am apucat să dorm doar o oră, apoi am luat micul dejun și la 9 și jumătate am plecat din nou către aeroport, pentru că la 12:30 era zborul spre Santiago. Eram extrem de obosit și după mai bine de 24 de ore de când plecasem din București, culmea, eram încă în Madrid! Ajunși în aeroport, aveam să aflu și cum se vor desfășura ostilitățile pentru noi.

Urma să ajungem în Santiago la miezul nopții, iar primul zbor spre Calama era la ora 5:30. Ca să n-o mai lungesc, am ajuns în San Pedro de Atacama la ora 9:00, după aproape 50 și ceva de ore de când plecasem din București. Din fericire, a ajuns și bagajul de cală cu același avion.

Prima senzație atunci când ajungi în San Pedro de Atacama este că te-ai întors în timp. Orășelul acesta de aproape 5.000 de locuitori situat în nord-vestul Chile are un farmec aparte. Situat la aproximativ 2300 m altitudine, în regiunea Antofagasta, una dintre cele mai aride din Chile, San Pedro îți aduce aminte pe loc de orășelele de provincie tipic sud-americane, cu clădiri cu un singur nivel (rar două), străduțe înguste care nu au văzut asfalt niciodată și oameni simpli, cu fețe luminoase, politicoși și mereu zâmbitori.

San Pedro este înțesat de turiști, asta și datorită faptului că se află într-o zonă în care, dacă ai sta o săptămână, cu siguranță nu te plictisești. De la cele 80 de gheizere aflate pe Altiplano în Munții Anzi (Geyser del Tatio), la altitudinea de 4400 m, rezervații de flamingo și până la peisajele absolut spectaculoase ale Deșertului Atacama (Valea Lunii, Valea Morții), zona are un potențial turistic imens, de care localnicii sunt conștienți și pe care știu să îl pună în valoare.

Împrejurimile din San Pedro se pot vizita și cu bicicletele (sunt câteva centre de închiriat în oraș) și, ca să fac o paranteză, într-una dintre etape am zărit, într-o zonă în care nu m-aș fi așteptat să văd așa ceva, un rastel de biciclete, la umbra unui mic canion. Pe urmă am înțeles că tipul acesta de plimbări era organizat de unele agenții de turism. Se alcătuia un grup și se pleca dis-de-dimineață, cu ghid, pe un traseu bine stabilit.

Trebuie menționat că orășelul San Pedro de Atacama se află la altitudinea de aproximativ 2500 m și, deși altitudinea ridicată nu îmi crease încă probleme, respirația era din ce în ce mai îngreunată de aerul extrem de uscat. Să nu uităm că sunt zone în Deșertul Atacama unde nu a mai plouat de 500 de ani, iar media precipitațiilor în regiune este de 0,761 ml pe an! Senzația pe care o aveai când încercai să respiri era că te sufoci. Nasul era înfundat tot timpul, iar gâtul îl simțeai ca și când mâncasei toată înghețata din frigider dintr-odată. Se anunța o săptămână interesantă.

Am părăsit San Pedro, îndreptându-mă către deșert. După un drum cu peisaje stânga-dreapta spectaculoase, de nu știai unde să te uiți mai repede, am ajuns într-o mică depresiune, înconjurată de munți, o zonă extrem de aridă, al cărei relief semăna mai degrabă cu cel de pe alte planete, văzut prin pozele NASA. Din depărtare, corturile mici și albe în care stăteam erau singurul semn de civilizație, într-o zonă sălbatic de frumoasă! Am fost întâmpinați cu muzică tradițională, al cărei ecou răsuna în toată valea și crea o atmosferă de poveste.

Chile este într-adevăr o parte a lumii care te fascinează de cum o întâlnești și din povestea căreia simți că vrei să faci parte. Au fost peste 250.000 de pași făcuți în deșert timp de o săptămână, au fost oameni minunați și locuri senzaționale, au fost experiențe plăcute și mai puțin plăcute, dar pe care le prețuiesc deopotrivă și din care am învățat mult. Iar toate acestea te construiesc, mai pun o cărămidă la ceea ce eșți tu ca om și, nu în ultimul rând, te răsplătesc cu amintiri pentru o viață.

Antarctica (noiembrie 2018)

Andrei Gligor - Antarctica

 Antarctica – ultima frontieră, continentul despre care s-au făcut atâtea și atâtea documentare, despre care s-au scris cărți, un loc care a atras de-a lungul ultimei sute de ani de la exploratori, oameni de știință, până la turiști și, mai nou, sportivi sau pur și simplu oameni obișnuiți, care vor să simtă magia acelui loc. Pentru că într-adevăr asta simți când ajungi acolo. Nu știu cât pot cuvintele mele să exprime tot ceea ce are Antarctica de oferit, însă mă voi strădui ca în continuare să va iau cu mine într-o călătorie care sper să vă facă să vă îndrăgostiți de acel loc și să vi-l puneți pe lista de locuri de călătorit în viața asta.

„Putem înfrunta legile făcute de om, dar în fața legilor naturii suntem total neputincioși” – Jules Verne.

Având în minte cuvintele unuia dintre scriitorii pe care i-am „devorat” în copilărie, plecam într-una dintre cele mai frumoase aventuri de până acum: 250 de kilometri de alergare în Antarctica.  Iar pentru  a ajunge acolo, trebuia să ajung mai întâi în Ushuaia (Argentina), cel mai sudic punct locuibil de pe Terra, parcursul meu fiind următorul: București – Istanbul – Buenos Aires (oprire două nopți), Buenos Aires – Ushuaia și apoi două zile de mers cu vaporul până la insula King George din arhipelagul Antarcticii, locul unde era programat startul cursei.

Drumul până în Buenos Aires a decurs normal, fără incidente (întârzieri, pierdut bagaje). După o călătorie de aproximativ 28 de ore, aterizăm în capitala Argentinei surprinzător de odihnit, deși nu dormisem foarte mult în avion. Era aproape de miezul nopții, iar termometrul arăta 25 de grade. Venit de la cele 2-3 grade Celsius din Bucureșți, era clar că nu mă încadram în peisaj și nu de puține ori am atras privirile localnicilor care se urcau în autobuzul ce traversa orașul ducându-mă spre hotel.

În emisfera sudică se instalase vara, iar eu eram îmbrăcat de iarnă. Așadar, cu toate zâmbetele în colțul gurii și ochii mari și nedumeriți ai oamenilor din autobuz atunci când mă vedeau, mi-am văzut de-ale mele și când și când le întorceam politicos același zâmbet. După aproximativ o oră am ajuns la hotel și mi-am luat camera în primire. O zonă destul de aglomerată și zgomotoasă, atât ziua, cât și noaptea, dar măcar nu aveam fereastră spre bulevard, și fiind liniște, am adormit buștean. A doua zi aveam să constat că wi-fi nu mergea decât în recepție și la etajul doi (eu eram la 5).

Mare pagubă, m-am gândit inițial. Însă gândul că de fiecare dată când voiam să iau legătura cu familia ar fi trebuit să cobor la recepție nu era unul tocmai plăcut. Data viitoare să citeșți și recenziile de pe Booking atunci când faci rezervare, nenea Gligor, mi-am zis. Că degeaba scrie acolo că ai net să-ți pui și în cap dacă nu merge decât într-o zonă de 4 metri pătrați.

Cu ochii în telefon încercând să prind o liniuță de wi-fi, de parcă aș fi căutat aur, am coborât la micul dejun. Ora locală 9:00, ora României 14:00. Îmi era foame de aș fi mâncat shaormeria cu tot cu shaormar și fața de la casă. După două felii de cașcaval, un croissant și un ceai (cam atât era micul dejun) am ieșit din hotel oprindu-mă în prima pizzerie. Trebuia însă să schimb dolarii în pesos, pentru că oricât de foame îmi era și oricâtă spaniolă din telenovele aș fi știut (sau nu!), se pare că nu puteam plăti cu dolari. Și astfel am început să „vânez” băncile.

Le luam la rând de pe Google Maps ca să primesc același și același răspuns: „Doar pentru clienții băncii”. Cu alte cuvinte, nu erai clientul băncii, nu îți schimbau bani. N-am înțeles-o pe asta oricât am încercat. Adicălea, vii tu, turist, din capătul celălalt de lume, cu bani la tine de cheltuit și nu poți să o faci pentru că nu ești client al băncii? Serios? La a patra bancă, am cedat și am întrebat dacă există case de schimb sau bănci la care pot să schimb dolarii.

Mi s-a sugerat o casă de schimb dintr-un mall la vreo 7 km. Distanța n-ar fi fost o problemă, dacă nu mi-ar fi fost atât de foame. Doar venisem să alerg 250 km în Antarctica. Simțeam cum mi se lipise stomacul de șira spinării. Am luat harta în mână și înghițind în sec trecând pe lângă toate magazinele și tarabele cu mâncare, m-am îndreptat către faimosul mall. Am localizat casa de schimb, am cumpărat pesos și m-am simțit de parcă aș fi câștigat la loto. Apoi am intrat în prima pizzerie și am mâncat până n-am mai putut să mă ridic de pe scaun.

Așa senzație de fericire n-am mai avut de mult. Nu știu, domn’le, cum pot ține unii post negru zile și chiar săptămâni la rând, însă e clar că asta nu e de mine. Mai bine pune-mă să alerg două săptămâni decât să mă ții fără mâncare.

Cu stomacul plin și fericit am pornit în plimbare pe străzile Buenos Airesului. Era sfârșitul lui noiembrie, iar magazinele își puseseră straiele de sărbătoare. Beteală, steluțe, decorațiuni, ce mai: aveai senzația că vine Moșu’ din clipă în clipă. Până aici nimic ciudat. Așa era și normal. Oamenii se pregăteau de Crăciun, iar comercianții te întâmpinau în magazin cu celebrul Feliz Navidad. Doar că afară erau 32 de grade Celsius, lumea mergea în șlapi, iar în vitrine erau costume de baie și pălării de soare.

Impresia pe care mi-a lăsat-o Buenos Aires după două zile de luat la picior este că, deși n-am reușit să văd decât poate 20%, e un loc ce merită cu siguranță aprofundat. Într-adevăr, vorbim de un oraș aglomerat, cu un contrast destul de mare între centru și periferie (dar așa cred că este peste tot) și care are un farmec aparte. Simți prin toți porii aerul latino-american, oamenii gălăgioși, mâncarea stradală și acordurile în surdină ale tangoului când treci grăbit pe lângă o terasă.

Am lăsat în urmă căldura capitalei Argentinei și după un zbor de trei ore și jumătate ajungeam la capătul lumii, în Ushuaia, la 15 grade Celsius. Ultima jumătate de oră de zbor a fost cutremurătoare, la propriu. Deși de când decolasem eram înștiințați din jumătate în jumătate de oră că urmează să trecem printr-o zonă de turbulențe, cea dinainte de aterizare ne-a pus capac. Avionul tremura din toate încheieturile, de aveai impresia că ești cu căruța pe un drum de țară sau, de ce nu?, cu mașina pe un drum „cică” asfaltat, imediat după topirea zăpezii, evident în România. Stomacul împreună cu toate organele interne se mișcau pe toate axele posibile, ușile compartimentelor de bagaje de deasupra se deschiseseră, iar avionul părea că nu își găsește direcția ideală de aterizare. Cel puțin asta era senzația noastră, a pasagerilor.

Pentru că ba vira brusc la stânga, cobora, apoi vira la dreapta și tot așa preț de câteva minute bune. Dacă ați văzut seria Final Destination, atunci va puteți imagina la ce mă gândeam în momentele acelea. Într-un final am aterizat pe aeroportul din Ushuaia, unde am fost întâmpinat de frig, vânt și un pic de ploaie. Mi-am scos geaca din bagaj și cu adresa hotelului în mână am abordat un șofer de taxi căruia i s-a luminat fața când i-am zis „Hola”. Oricum mai mult de atât nu știam! De abia acum realizam că era bine să fi pus și eu mâna pe niște telenovele, ca să nu mă mai doară mâinile de la atâta spaniolă, nu de alta.

Ushuaia era plină de turișți în perioada aceasta a anului, o parte plecând în croaziere către Antarctica, o parte mulțumindu-se să viziteze cel mai sudic punct locuibil din lume și să meargă la centrul turistic pentru a-și pune în pașaport viza „Ushuaia – fin del mundo”. Cu o suprafață de 23 km pătrați și cu o populație de aproximativ 56.000 de locuitori, orășelul de la capătul lumii este locul unde lungul șirag al Anzilor sud-americani se termină și de asemenea locul de „întâlnire” a două oceane: Atlantic și Pacific.

Motto-ul municipalități este: „Ushuaia, end of the world, beginning of everything” și într-adevăr, de cum ajungi, ai senzația că te afli într-un loc special. Am rătăcit ore în șir pe străduțele înguste înțesate de magazine, foarte multe cu echipament sportiv și de aventură, pub-uri și restaurante micuțe, hoteluri mai mici sau mai mari, însă toate cu vedere la port.

A doua zi, la ora 16:00, eram prezenți, tot grupul, în port pentru îmbarcarea pe MV Plancius, nava care odinioară a servit ani buni marinei olandeze și care fusese transformată într-o ambarcațiune ce împlinește visurile miilor de turișți în fiecare an, prin expedițiile în zonele polare nordice sau sudice pe care le organizează. Oceanwide Expeditions este compania la care, cu siguranță, veți dori să apelați pentru astfel de experiențe.

Nu contest că poate or mai fi și altele, însă oamenii aceștia sunt adevărați profesionișți în domeniile în care activează și alături de ei te simți în perfectă siguranță. Ca să nu mai zic de calitatea expediției și a informațiilor primite. După o poză de grup în fața navei, am luat „virtual” o piatră în gură și am început să urc scările lui Plancius către puntea unde echipajul ne aștepta să ne întâmpine și să ne conducă la cabine.

Eram pentru prima dată pe mare și legănatul ușor al vasului nu-mi provoca rău. Chiar mă gândeam că dacă va fi doar atât, o să fie bine. Temerea mea cea mai mare era să nu mă pot odihni din cauza răului de mare și să fiu prea obosit în timpul zilei ca să pot alerga așa cum îmi propusesem. Am fost liniștit imediat de medicul vasului, că ceea ce simțeam navigând prin canalul Beagle era o nimica toată și că situația se va schimba radical în momentul când vom părăși canalul și vom ieși în larg și vom naviga prin pasajul Drake.

Deși venisem cu pastile contra răului de mare la mine, m-a convins pe loc să îmi aplic un plasture în spatele urechii, care elibera lent o substanță menită să amelioreze din simptomele răului de mare și care ținea 3 zile. Era mai mult decât suficient pentru că, odată ce treceam de pasajul Drake (prin care aveam să navigăm aproape două zile), apele urmau să fie mai calme.

Pasajul Drake este întinderea de apă dintre Capul Horn (America de Sud) și South Shetland Islands (Antarctica). Face legătura dintre partea sud-vestică a Oceanului Atlantic și partea sud-estică a Oceanului Pacific. Această întindere de apă nu a existat până acum 41 de milioane de ani. Oceanul Atlantic și Pacific erau complet separate, iar Antarctica, mult mai caldă și fără calotă glaciară. Unirea celor două oceane a făcut să ia naștere curentul Antarctic Cicumpolar, ce transporta anual un volum imens de apă (de circa 600 de ori volumul râului Amazon) către Antarctica, fapt care a dus și la răcirea semnificativă a continentului. Datorită curenților puternici, pasajul Drake este coșmarul oricărui marinar, navele fiind adesea puternic zgâlțâite de furtuni cu valuri ce depășesc chiar 10 m.

Odată ajunși în arhipelagul Antarcticii, apele devin mai calme, iar preț de o săptămână, cât am alergat pe diferitele insulițe din arhipelag, cred că au fost cele mai frumoase zile din toate călătoriile mele de până atunci. Antarctica are foarte multe de oferit, dacă reușești să treci peste senzația de frig și disconfort creată de un climat extrem. Coloniile de pinguini, balenele cu cocoașă, leii de mare, întreaga faună sălbatică, ghețarii și aerul curat și pur cum nu respiri nicăieri în altă parte pe Pământ fac din această aventură o experiență pe care nu o poți uita prea curând.

Australia  (mai 2019)

Andrei Gligor - Australia

 Povestea mea cu Australia începe acum 8 ani, când am avut intenția să mă stabilesc cu familia acolo. Printr-un șir de împrejurări, acest lucru n-a mai fost posibil și parcă acum îmi pare rău că acest lucru nu s-a concretizat. Dar asta este altă poveste. Ideea e că Australia a ocupat întotdeauna un loc special în sufletul meu și eram tare încântat că, în sfârșit, voi ajunge acolo.

Iar după ce am văzut doar o mică parte (Sidney, Alice Springs, Ayers Rock și cei 522 km de alergare prin outback), pot spune cu mâna pe inimă că este locul unde mi-aș dori să îmi petrec restul zilelor. Pe undeva mi-a confirmat tot ceea ce știam eu despre Australia, dar nu apucasem încă să simt pe pielea mea experiența. În două cuvinte: civilizație în adevăratul sens al cuvântului și oameni calzi, politicoși, educați și primitori.

Australia este a șasea țară din lume ca mărime și cel mai mic continent. Este, de asemenea, cea mai joasă și mai plată întindere de uscat și continentul cel mai secetos. Conține mai mult deșert decât orice alt continent: două treimi din suprafață sunt aride sau semiaride. De asemenea, este  considerată ţara sportului. 70% dintre australieni iau parte măcar o dată pe săptămână la o activitate recreativă sau fac sport. Și într-adevăr cât am stat în Sydney, nu era oră din zi în care să nu văd oameni pe stradă făcând sport (alergând, mergând cu bicicleta).

Sydney, capitala statului New South Wales, este cel mai mare și mai cunoscut oraș al Australiei. În mai sau în iunie, în Sydney are loc festivalul de lumini. În timpul acestui festival, orașul este luminat (The Sydney Opera HouseSydney Harbour Bridge și Customs House) pentru două săptămâni.  În această perioadă, plimbarea prin port în jurul Operei va fi acompaniată de un spectacol de lumini și sunete, care vor face această experiență cu adevărat deosebită.

O altă atracție a orașului pe care am „bifat-o” și eu este grădina zoologică, unde își au casa peste 4.000 de animale din variate specii: animale exotice sau native în Australia. Turul cu telecabina este inclus în prețul biletului de intrare la zoo și chiar dacă nu cobori la ferry, poți face un circuit cu telecabina, deoarece din aceasta se vede foarte frumos portul și orașul. Cursa la care am participat s-a desfășurat între orășelele Alice Springs și Ayers Rock (Uluru), așa că m-am bucurat să pot vizita și aceste două orășele mici, cu un farmec aparte, care parcă adună în ele toată frumusețea brută a Australiei.

Alice Springs este cunoscută sub numele de „Centrul roșu” al Australiei și este un loc de plecare  pentru atracțiile turistice populare din regiune, cum ar fi Uluru și Canyon Kings. Este probabil motivul pentru care 99% dintre oameni vizitează și călătoresc în Alice Springs. Orașul are o frumusețe naturală extraordinară, oferind vizitatorilor trasee pitoreșți, grădini botanice și numeroase clădiri istorice, unele vechi de 150 de ani.

Liniște, izolare, sălbăticie. Asta simți când te îndrepți către Uluru. Dune de nisip, stânci, aborigeni – poate nu e peisajul ideal pentru o vacanță, dar Uluru, stânca roșie din mijlocul Australiei, are un farmec pe care nu-l poți nega. Pentru geologi, stânca îşi arată doar nasul, fiind, de fapt, vârful unei bucăţi enorme de gresie din subteran, veche de aproximativ 600 de milioane de ani.

Pentru biroul de turism al Australiei este un filon de aur, această piatră fiind al doilea punct de interes după opera din Sydney. Să nu te mire, așadar, când ai să vezi tot felul de oferte precum posibilitatea de a admira stânca din elicopeter (120-700 de dolari), de pe cămilă (80-125 de dolari) sau de pe şaua unui Harley Davidson (preţuri pornind de la 200 de dolari). Pentru aborigeni însă, pământul şi stânca sunt sacre, astfel încât din anul 1985, când li s-a recunoscut dreptul de proprietari ai locului, au plasat nişte pancarte prin care le cereau turiştilor să nu se mai urce pe stâncă.

Nefiind o lege care să interzică acest lucru, pancartele au fost, evident, ignorate.  Aceasta până în luna octombrie a acestui an, când s-a interzis pentru totdeauna, prin lege, urcatul în scop turistic pe stâncă.  Aceasta nu înseamnă însă că nu se poate intra în parcul național și face o miniexcursie în jurul Uluru fie  cu mașina, fie la pas, lungimea totală a traseului fiind de 11 km. Momentul așteptat însă de toți turiștii este atunci când soarele apune și începi să numeri în gând zecile de nuanţe de roşu în care se îmbracă Uluru – portocaliu, purpuriu, cărămiziu, roşcat-maroniu, arămiu şi multe altele care îmi scapă. Este un spectacol fascinant, la care zeci de mii de turiști participă în fiecare an.

Text: Andrei Gligor / Foto: organizatori

Pentru a nu rata nimic din ceea ce postăm urmărește TravelingMag.ro pe FacebookInstagram și YouTube!

Continue Reading
Click to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Destinations

Vizitează Ras Al Khaimah în cea mai frumoasă perioadă a anului 

Published

on

Pe măsură ce temperaturile scad în Emiratele Arabe Unite, Ras Al Khaimah invită vizitatorii să se reconecteze cu natura și să exploreze cel mai captivant sezon al anului, oferind o gamă incomparabilă de experiențe în aer liber. De la activități prietenoase pentru întreaga familie la aventuri ușoare sau pline de adrenalină, acest adevărat „teren de joacă” natural cuprinde munți, deșert și plaje, devenind astfel destinația ideală pentru iubitorii de natură.

Vizitatorii se pot bucura de o gamă diversificată de experiențe unice ce includ: 

  • Trasee de drumeție extinse, văi montane (wadi), cel mai înalt loc de camping din EAU și multe alte atracții oferite de vârful montan Jebel Jais  (1939m)
  • Relaxare în glamping pe plajă, zboruri cu avioane ușoare, un târg de artă într-un sat străvechi, sau scufundări după perle, printre altele 
  • Experințe culinare la Al Wadi Desert cu un restaurant pop-up Zuma, zboruri cu balonul cu aer cald, camping de lux la Sonara și multe altele 

Iată o privire mai detaliată asupra a ceea ce te așteaptă în acest sezon:
 

Noi trasee de drumeție și experiențe montane pentru fiecare explorator

Punctul central al activităților în aer liber din Ras Al Khaimah este Jebel Jais, cel mai înalt munte din EAU, care își întâmpină acum vizitatorii cu o rețea extinsă de 94 de kilometri de trasee de drumeție, adaptate tuturor nivelurilor de fitness. Această rețea complexă este împărțită în mod inteligent între:

  • Trasee front-country accesibile: poteci mai scurte și mai puțin solicitante, situate în apropierea zonelor dezvoltate, ideale pentru familii, drumeți ocazionali și turiști.
  • Rute back-country provocatoare: trasee în zone sălbatice izolate, de obicei mai lungi și care necesită o condiție fizică bună și pregătire, perfecte pentru aventurierii în căutare de expediții solicitante de mai multe zile.

O noutate a acestui an este „Jebel Jais Rim Trail”, un circuit de 40 de kilometri care pune în valoare cele mai spectaculoase caracteristici ale muntelui, inclusiv cel mai lung traseu cu balcoane și creste din EAU. Vizitatorii pot admira vederi panoramice asupra mangrovelor de pe coastă și lanțului muntos Hajar, care se extinde până în Oman, și pot experimenta drumeții de mai multe zile.

Pentru a îmbunătăți experiența de drumeție, Ras Al Khaimah a introdus recent prima hartă oficială de navigare a traseelor, care le permite vizitatorilor să-și personalizaze rutele în funcție de nivelul de fitness și timpul disponibil, să-și modifice traseele în timpul drumeției și să exploreze poteci variate în siguranță. Vizitatorii pot naviga cu încredere pe trasee utilizând indicatoare și hărți clare, disponibile și pe site-ul oficial Visit Jebel Jais.

Experiențele montane se extind dincolo de Jebel Jais, ajungând și la Wadi Showka, situat în sudul Ras Al Khaimah. Un traseu de drumeție amenajat pe o distanță de 10 kilometri, pornind de la Barajul Wadi Showka, îi poartă pe vizitatori prin piscine naturale și peisaje uimitoare. Zona a devenit, de asemenea, un punct de atracție pentru pasionații de mountain biking, oferind 16,5 kilometri de trasee semnalizate și poteci special create de comunitatea locală.

Pentru cei care doresc să experimenteze drumețiile de la cele mai înalte altitudini din Jebel Jais, în februarie 2025 va reveni competiția internațională de renume HIGHLANDER Adventure cu trei provocări distincte: Pegasus Trek, o expediție de trei zile pe 40 km; Orion Adventure, o aventură de două zile pe 25 km; și noua Lyra Challenge, o experiență de o singură zi pe 20 km. Evenimentul pune în valoare atât frumusețea naturală a munților din Ras Al Khaimah, cât și bogatul patrimoniu cultural al emiratului, cu trasee ce traversează așezări străvechi și ferme tradiționale în funcțiune.

Dincolo de drumeții, Jais Adventure Park oferă o gamă variată de experiențe pentru toate vârstele. Căutătorii de senzații tari pot încerca Jais Flight – una dintre cele mai lungi tiroliane din lume, care se întinde pe 2,83 km – sau Jais Sky Tour, o călătorie spectaculoasă pe șase tiroliene unice, conectate prin platforme suspendate. Familiile se pot bucura de Jais Sledder, cea mai lungă pistă de săniuș din regiune, în timp ce pasionații de aventură pot testa traseul Via Ferrata, care combină alpinismul cu drumeția montană.

Alte experiențe în aer liber includ activități specializate la Bear Grylls Explorers Camp, cu atracții noi precum aruncarea toporului, alături de versiuni îmbunătățite ale experiențelor de tragere cu pușca cu aer comprimat și tir cu arcul. Tabăra oferă o varietate de cursuri de supraviețuire potrivite pentru toate vârstele, făcând aventurile în aer liber accesibile atât începătorilor, cât și exploratorilor experimentați.

În vârful muntelui Jebel Jais,  Camp 1770 le oferă vizitatorilor șansa de a explora natura, de a savura preparate locale gătite sustenabil și de a se conecta cu mediul înconjurător în cel mai înalt loc de campare din Emiratele Arabe Unite. Aici, Adventurati Outdoor’s evenimentele UAE Summit Challenge sau experiențele de wellness le permit exploratorilor să se deconecteze de la stilul de viață urban agitat și să se conecteze cu vârfurile munților, îmbrățișând liniștea și frumusețea acestora.


Evadări pe malul mării și experiențe unice

Cu 64 de km de plaje de nisip alb, Ras Al Khaimah oferă evadări la malul mării pentru toți, de la resorturi de lux și cazări accesibile până la experiențe de glamping. Pentru o experiență de glamping de neuitat, ce îmbină confortul cu aventura pe malul mării, vizitatorii pot alege Longbeach Campground, care oferă corturi tip safari pe plajă, suite panoramice cu acoperiș tip dom, piscine infinity și seri de filme în aer liber, sau Banan Beach, un refugiu idilic în casuțe colorate amplasate pe plajă, corturi tepee confortabile și o atmosferă vibrantă, perfectă pentru relaxare și distracție.

În acest sezon, vizitatorii pot explora țărmurile Ras Al Khaimah la bordul ambarcațiunilor  Yellow Boats, cu tururi ghidate de 45 de minute ce pleacă din Al Hamra Marina. Experiența oferă o perspectivă unică asupra unor puncte de atracție precum Insula Marjan și Al Hamra Waterfront. Pentru cei care caută o altă perspectivă, Jazirah Aviation Club oferă experiențe palpitante de zbor cu avioane ușoare. Cu o durată ce variază între 20 de minute și o oră, zborurile oferă vederi aeriene uimitoare asupra Munților Hajar, dunelor aurii ale deșertului și țărmurilor neatinse.

Pentru o experiență culturală unică, vizitatorii pot vizita ferma de perle Suwaidi Pearls, care este de fapt o călătorie fascinantă în bogata moștenire a pescuitului de perle din regiune. Situată în mijlocul mangrovelor liniștite din Al Rams, ferma plutitoare de perle oferă o privire imersivă în comerțul antic cu perle, completată de demonstrații ale tehnicilor tradiționale de recoltare a perlelor – toate în timp ce vizitatorii se bucură de peisajul natural uimitor.

Extinzând explorarea culturală, satul istoric de coastă Al Jazeera Al Hamra se va transforma într-un vibrant centru cultural în aer liber în luna februarie, găzduind Ras Al Khaimah Art, un festival anual care dă viață satului istoric din secolul XVIII, oferind vizitatorilor o fuziune unică între artă și patrimoniu. Vizitatorii vor fi ghidați prin alei din piatră de corali, luminate de lucrări de artă contemporană, vor lua parte la spectacole live, vor putea admira instalații de artă, și vor admira opere de artă din întreaga lume, expuse în aer liber.
Experiențe culinare excepționale și aventuri în deșert

Pentru iubitorii de natură, Al Wadi Nature Reserve oferă spectacole de vânătoare cu șoimi, plimbări cu cămile și un safari incredibil pentru observarea faunei sălbatice din deșert, unde vizitatorii pot întâlni Oryxul arab și gazele de nisip în mediul lor natural. Aventurierii pot, de asemenea, să zboare cu balonul cu aer cald, experiență oferită de ActionFlight Hot Air Balloon.

Deșertul din Ras Al Khaimah este, de asemenea, cadrul perfect pentru experiențe culinare deosebite. Celebrul restaurant Zuma găzduiește în prezent un pop-up exclusiv, pentru o perioadă limitată, la The Ritz-Carlton Al Wadi Desert, oferind celebrul său meniu modern japonez izakaya. Oaspeții se pot delecta cu preparate emblematice, precum codul negru marinat în miso, alături de favoritele contemporane din bucătăria japoneză, înconjurați de dunele aurii ale deșertului. Călătoria culinară continuă cu deschiderea Farmhouse by Syrco, un restaurant condus de Chef Syrco Bakker, premiat cu două stele Michelin. Îmbrățișând sustenabilitatea și ingredientele locale, acest restaurant rustic, dar rafinat, redefinește luxul în diningul în deșert, conectând oaspeții cu esența pământului.

Pentru cei care doresc o conexiune mai profundă cu deșertul, Sonara Camp oferă o experiență rafinată de dining și divertisment. Împreună, aceste experiențe în deșert creează un amestec de neuitat de cultură, aventură și răsfăț.

Continue Reading

Destinations

[FOTO/VIDEO] Un tur prin Bruges cum probabil nu o să poți face niciodată. Sau?

Published

on

Dominic Di Tommaso - Bruges

Bruges este unul dintre orașele în care trebuie să ajungi măcar o dată în viață, iar Dominic Di Tommaso parcurge un traseu pe care niciun alt ghid de turism nu-l poate face.

Dominic Di Tommaso este obișnuit să-și depășească limitele atunci când “fuge” la Red Bull Art of Motion, fiind parte dintr-o echipă de elită, Team Farang, care include și câteva staruri parkour precum Jason Paul și Pasha Petkuns.

În cadrul ultimului său proiect, australianul a realizat un tur fabulos deasupra acoperișurilor din Bruges, de unde a reușit să ne ofere câteva imagini spectaculoase de deasupra orașului parte a patrimoniului mondial UNESCO.

Iată ce trebuie să ști despre Di Tommaso și aventura sa:

La Bruges au ajuns peste 5,2 milioane de turiști anul trecut, care au petrecut 1,8 nopți de cazare în oraș, au participat la 1,1 milioane de plimbări cu barca pe canalele orașului și la 43.000 de plimbări cu trăsura, însă Di Tommaso a insistat să facă lucrurile în felul său.

Tânărul de 26 de ani a petrecut trei zile în oraș, majoritatea timpului fiind mult deasupra turiștilor obișnuiți, sărind de pe un acoperiș pe celălalt, de pe scări abrupte pe marginile catedralelor și chiar pe celebrele bărci și poduri

“Priveliștea mea de pe Belfry e ceva ce nu voi uita niciodată. Să poți să îți miști picioarele de pe marginea turnului de 61 de metri, de unde vezi tot orașul, e grozav. Sunt un atlet profesionist, nu un cascador. Am controlul total asupra a tot ce fac, în fiecare moment. Săriturile pe care le vedeți au fost încercate și repetate de mii de ori într-un mediu controlat”, a spus Di Tommaso.

Filmarea a însemnat angrenarea unei echipe de 20 de persoane, două drone și trei camere care au lucrat în 16 locații și alături de un coordonator de cascadorii mereu la îndemână, pentru a garanta siguranța lui Dominic și a întregii echipe;

Călătoria uluitoare a lui Dominic a culminat cu “Trennale Brugge 2018 | Liquid City – Vloeibare Stad“, care folosește imaginea de azi a orașului lichid ca un simbol pentru schimbarea socială și urbană pozitivă;

“Dominic ne-a arătat orașul într-un mod în care nimeni nu a mai făcut-o înainte. Cele mai frumoase locuri, dar din unghiuri diferite și surprinzătoare. Să vezi toate astea te inspiră să descoperi Triennial, deși i-aș sfătui pe vizitatori să rămână totuși cu picioarele pe pământ”, a spus și Renaat Landuyt, primarul din Bruges.

Nu-i așa că imaginile te-au convins și pe tine să vizitezi orașul?

via: Red Bull Content Pool

Continue Reading

Destinations

5 motive pentru a vizita Ras Al Khaimah la final de an 

Published

on

Ras Al Khaimah, unul dintre cele mai captivante emirate din Emiratele Arabe Unite, este o destinație care îmbină peisaje naturale uluitoare, tradiții bogate și aventuri memorabile.

Dacă îți dorești o evadare din rutina zilnică în sezonul rece, iată 5 motive solide pentru care Ras Al Khaimah ar trebui să fie pe lista ta de vacanță:

Clima caldă

La final de an, temperaturile din Europa scad drastic, dar în Ras Al Khaimah te poți bucura de vreme caldă și plăcută. În decembrie, temperaturile medii oscilează între 20 și 25 de grade Celsius, oferind condițiile perfecte pentru a explora emiratul sau pentru a te relaxa pe plajă. Indiferent dacă vrei să evadezi de frigul iernii sau să te bucuri de soare și mare, Ras Al Khaimah îți oferă o oază de căldură și relaxare.

Conectivitate excelentă cu România

Un alt motiv pentru care Ras Al Khaimah este o alegere inspirată este accesibilitatea sa. Emiratul se află la doar 45 de minute de Aeroportul Internațional din Dubai (DXB), iar zborul durează doar 5 ore. Există cel puțin două curse pe zi din București către Dubai, iar din 22 decembrie este planificat un zbor charter care va ateriza chiar pe Aeroportul din Ras Al Khaimah. Acest lucru va scurta timpul de transfer la doar 15 minute.
Orice variantă ai alege, este ușor să ajungi în această destinație exotică.

Hoteluri de lux la malul Mării Arabiei

Plajele curate din Ras Al Khaimah, întinse pe 64 de kilometri, sunt completate de hoteluri de top care îți oferă un sejur fără griji. Multe dintre aceste hoteluri sunt amplasate pe insula Al Marjan și oferă servicii de tip All Inclusive, asigurând confort maxim și facilități de lux pentru toate gusturile. Fie că vrei să te relaxezi la soare, să faci sporturi nautice sau să te plimbi pe țărmul calm, vei găsi plaje impecabile și hoteluri care oferă un mix perfect de confort și rafinament pentru întreaga familie. Multitudinea de facilități pentru copii este mereu un argument când vine vorba de alegerea vacanței și multe dintre hotelurile din Ras Al Khaimah sunt pregătite în acest sens. Resorturile renumite includ Waldorf Astoria Ras Al Khaimah, o serie de proprietăți ale lanțului Hilton, The Cove Rotana și Rixos, care oferă facilități de clasă mondială.

Activități spectaculoase

Ras Al Khaimah este cunoscut pentru o gamă largă de activități captivante care satisfac toate preferințele, de la iubitorii de adrenalină la cei care caută relaxare culturală. Iată câteva dintre cele mai populare:

  • Jais Flight, una dintre cele mai lungi tiroliene din lume, are o lungime de 2,8 km și este o aventură pe care nu vrei să o ratezi! Vei „zbura” deasupra munților Hajjar la viteze de până la 150 km/h, bucurându-te de peisaje incredibile și de o descărcare serioasă de adrenalină.

Într-o notă similară, nu rata cea mai lungă pistă de bob din regiune – Jais Sledder și nici celelalte activități din Jais Adventure Park. Dacă te tentează să înveți sau să îți testezi abilitățile de supraviețuire, atunci Bear Grylls Explorers Camp este pentru tine!

  • Ferma de Perle Suwaidi: Această fermă îți oferă oportunitatea unică de a învăța despre una dintre cele mai vechi tradiții din regiune – cultura perlelor. Vizitând ferma, vei putea descoperi procesul detaliat de cultivare a perlelor și vei înțelege impactul acestei industrii asupra istoriei locale.
  • Istorie și cultură: Fortul Dhayah, singurul fort amplasat la înălțime din EAU, și Muzeul Național din Ras Al Khaimah oferă o incursiune în trecutul fascinant al emiratului, dezvăluind istoria și tradițiile acestei regiuni.

Un Revelion cu focuri de artificii din Cartea Recordurilor

Dacă vizitezi Ras Al Khaimah la final de an, te vei bucura de unul dintre cele mai impresionante spectacole de focuri de artificii din lume. An de an, evenimentul de Revelion din Ras Al Khaimah stabilește noi recorduri mondiale, atrăgând turiști din întreaga lume. Focurile de artificii se desfășoară pe o distanță de 4,5 kilometri de-a lungul litoralului, de la Insula Al Marjan până la Al Hamra Village. Acest spectacol vizual impresionant este completat de activități variate pentru toată familia, inclusiv muzică live, DJ set-uri și food trucks, transformând noaptea de Revelion într-o experiență memorabilă.

Ras Al Khaimah este o destinație care are ceva de oferit pentru fiecare: climă perfectă, acces facil, hoteluri de lux, activități captivante și un spectacol de Revelion care te va lăsa fără suflare. Dacă îți dorești să închei anul într-un loc exotic, relaxant și plin de aventuri, Ras Al Khaimah ar trebui să fie prima ta opțiune.

Continue Reading
Evenimente26 June 2024

Descoperă frumusețile din Sibiu la volanul unei mașini clasice sau electrice

Trei zile pe cele mai frumoase drumuri din județul Sibiu. Asta înseamnă Transylvania Classic, un eveniment dedicat vehiculelor istorice și...

City Break18 June 2024

Un tur prin Stuttgart la volanul unui Porsche

Stuttgart este capitala regiunii Baden-Württemberg și “casa” constructorului de mașini Porsche. Si este o destinație ideală pentru un city break....

Foto: Primăria Municipiului Sibiu Foto: Primăria Municipiului Sibiu
City Break18 June 2024

Unde stai, mănânci, te relaxezi și te distrezi în… Sibiu

Orașul Sibiu este oricând o alegere bună pentru o evadare de weekend. Așa că îți dăm câteva ponturi pentru ca...

Târguri de Crăciun Târguri de Crăciun
Destinations12 December 2023

6 târguri de Crăciun din Europa unde poți ajunge cu un zbor Wizz Air

Ți-ai propus să ajungi la cât mai multe târguri de Crăciun anul acesta? Atunci notează 6 destinații unde poți ajunge...

City break la Istanbul City break la Istanbul
City Break30 October 2023

Toamna este anotimpul perfect pentru un city break la Istanbul

Ai chef să evadezi pentru câteva zile? Atunci trebuie să știi că toamna este anotimpul perfect pentru un city break...

Pe malurile Dunării la Budapesta Pe malurile Dunării la Budapesta
City Break20 October 2023

O zi pe malurile Dunării la Budapesta

Dunărea împărțea pe vremuri cele două orașe Buda și Pesta. Acum, cele două maluri sunt locul preferat pentru turiștii care...

5 locuri cool din Berlin 5 locuri cool din Berlin
City Break13 October 2023

5 locuri cool din Berlin descoperite cu noul Opel Corsa-e

Berlin este oricând o destinație perfectă pentru un city break. Mai ales când ai ocazia să descoperi locuri cool din...

Destinations20 July 2022

[FOTO/VIDEO] Un road trip prin Olanda cum probabil nu o să poți face niciodată. Sau?

Nu am spune nu niciodată unei propuneri de road trip prin Olanda. Dar cel mai probabil nu vom putea face...

Evenimente22 May 2022

Transylvania Classic 2022: un raliu ca o vacanță pe cele mai frumoase drumuri din județul Sibiu

Vrei să descoperi cele mai frumoase drumuri din județul Sibiu la volanul mașinii tale? Atunci trebuie neapărat să participi la...

Norway postcards cu un BMW X3 Norway postcards cu un BMW X3
Destinations03 February 2020

Norway postcards cu un BMW X3

“Traveller’s tales” a explorat frumuseţea Norvegiei în cel de-al patrulea proiect de scurtmetraj în colaborare cu BMW. Şosele neîntrerupte care...

Trending